Povestea Petrei

Anul acesta, pe 26 decembrie se implinesc 11 ani de la teribilul eveniment ce a facut ravagii ireparabile pe coasta Thailanda. Este vorba de tsunami-ul care a maturat fara mila tot ce i-a stat in cale, lasand in urma durere si deznadejde. Iata mai jos povestea Petrei Nemcova, una dintre supravietuitoarele evenimentului.

Imi amintesc si acum urletele. Tipetele scurte, ingrozitoare, ale unor oameni azvarliti in haos. Ma uitam pe fereastra bungaloului din Khao Lak, Thailanda, in care stateam cu iubitul meu, Simon Atlee. A urmat un vuiet asurzitor si toate cladirile, absolut tot ce era s-a sfaramat in fata furiei naucitoare a apelor revarsate.

O clipa mai tarziu, ma zbateam sa scap cu viata dintr-unul din cele mai devastatoare tsunami-uri din istorie. Totul s-a intamplat cat ai clipi.

Era prima zi de Craciun, in 2004. Simon si cu mine eram in vacanta. Eu mai fusesem de patru ori in Thailanda, dar pentru Simon era prima oara. Voiam sa ne bucuram impreuna de vegetatia luxurianta, de parfumul, soarele, cultura si, mai ales, de oamenii locului. Thailandezii sunt cei mai amabili oameni pe care i-am intalnit vreodata. Bunatatea vine chiar din natura lor, e ceva firesc. Cand te saluta, isi impreuneaza mainile si isi pleaca fruntea, exprimandu-si cu delicatete respectul.

In ziua de Craciun, eu si Simon ne-am plimbat pe nisipul alb al plajei. Ne-am sunat familia si prietenii, facandu-le urari. Spre seara, ne-am delectat cu peste proaspat, sub un acoperis din palmieri. Eram atat de relaxati… Si de indragostiti.

Priveam oceanul si vorbeam despre viitor. Simon era fotograf de succes – ne cunoscusem la o sedinta foto in Anglia, unde lucram ca model; era amuzant, bun si generos; atunci incepuse povestea noastra. In seara aceea, in Thailanda, l-am intrebat pe Simon ce vise mai avea de indeplinit in viata. Dupa cateva momente, mi-a zis: „Tot ce am visat sa fac am facut”.

Apoi, pentru prima data in cei aproape doi ani de cand eram impreuna, am discutat despre ideea de a avea copii. Simon stia cat de mult imi plac copiii si cat inseamna pentru mine. Amandoi simteam la fel: am decis sa avem doi copii si sa infiem cel putin unul.

A doua zi, pe 26 decembrie, am facut o plimbare matinala pe plaja. Soarele ne insotea pasii. Observasem insa ca nivelul apei era foarte scazut. Apoi ne-am intors la bungalou. Am inceput sa impachetez; urma sa plecam in doua ore. In clipa aceea, un val ne-a lovit din senin, despartindu-ne. N-am avut timp sa intelegem ce se intampla.

Am vazut chipul lui Simon in apele negre, involburate, strigand: „Petra! Petra, ce se intampla?” Apoi nu l-am mai vazut.

Trebuia sa ma agat de ceva, altfel valul m-ar fi smuls de acolo. Am vazut un acoperis, am reusit sa ajung la fel si sa ma prind de o margine. Imi simteam picioarele trase in jos. Obiecte de lemn si metal aduse de ape imi loveau cu putere soldurile si picioarele. Urland de durere , am rezistat totusi agatata astfel. Curand, presiunea apei a inceput sa scada, asa ca am reusit sa ma urc pe bucata de acoperis. Apoi, la fel de brusc ca si prima oara, alt val s-a inaltat si s-a spart peste acoperis. N-am mai putut sa ma tin si m-am scufundat.

Am incercat sa ies la suprafata. M-am zbatut cat am putut sa iau o gura de aer. Apoi am renuntat si am inceput s ainghit apa neagra. M-a cuprins un sentiment extraodinar de liniste. M-am abandonat acestei stari de calm. Imi amintesc ca mi-am zis atunci: „Cum o vrea Dumnezeu”.

In acel moment, am fost impinsa inapoi la suprafata si am tras adanc aer in piept.

Unde era Simon? Era in viata? Incercam cu disperare sa ma agat de ceva stabil. Cand am vazut palmierii iesind din apa, mi-am zis: Scoate bratele la suprafata! M-am agatat de o creanga, mi-am strans degetele in jurul ei si m-am tinut bine. Dupa cat de mari erau durerile pe care le simteam, mi-am dat seama ca aveam oase rupte. Opt ore am stat agatata de acel copac, pierzandu-mi cunostinta de cateva ori. Atmosfera era plina de sunete ingrozitoare, zgomote puternice si violente. Oamenii strigau. In departare am auzit un copil plangand. Dupa vreo jumatate de ora, plansul s-a oprit.

Ma gandeam la toti oamenii, ma gandeam la Simon, rugandu-ma si sperand sa fie bine: „Dumnezeule mare, sa nu mai vina alt val!”

In cele din urma, pe la sase dupa-amiaza, am vazut doi thailandezi inaintand spre mine in apa adanca pana la piept. Hotararea lor era uimitoare. Nu se gandeau la propria lor siguranta, ci cum sa-i ajute pe altii. Am fost atat de fericita cand i-am vazut, incat am izbucnit in plans. „Khob khun ka”, le-am spus. „Va multumesc, va multumesc ca ati venit!” Ma dureau atat de rau picioarele, incat abia ma puteam misca. Curand dupa aceea, au venit si alti barbati si, impreuna, m-au asezat pe o pluta de plastic. Am fost dusa la un hotel si de acolo la Spitalul Khao Lak. Doctorii si asistentele mi-au spus in cele din urma ca aveam bazinul fracturat in patru locuri.

In agonia mea chinuitoare, ma gandeam la cei care sufereu de zece ori mai mult decat mine. Langa mine, la spital, era un thailandez care spunea ca pierduse totul. Nu stia ce se intamplase cu familia lui. I-am povestit despre Simon si i-am zis ca eram ingrijorata, dar totusi sigura ca traieste. Omul m-a ascultat si si-a dat jos de la gat un lantisor cu un medalion care il reprezenta pe Budha.

– Ia-l tu, mi-a spus punand lantisorul pe patul meu. Te va proteja.

Cred sincer ca era ultimul lucru care ii mai ramasese, iar el mi-a dat mie acest obiect. I-am spus ca voi avea mare grija de el. Il am si acum. In timpul acestei experiente teribile, am fost martora unor acte de generozitate formidabile din parteaunor oameni complet straini, cum era acest barbat. Unii pierdusera mult, dar au trecut peste suferinta lor ca sa-i ajute pe altii. Fiecare gest de generozitate pe care l-am vazut era doar unul dintre miile de astfel de gesturi care se faceau in Asia si in toata lumea. Oamenii voiau sa ajute.

Pe la jumatatea lunii ianuarie m-am putut intoarce in Cehia, pentru a ma reface alaturi de familia mea. In fiecare zi citeam ziarele, cautand informatii despre Simon, torturata de asteptare. Pe la mijlocul mui martie 2005, eram in Praga cand am primit un telefon. Era Jodi, sora lui Simon:
– Buna Jodi, i-am spus. Ce mai faci?
A urmat o tacere care m-a speriat.
– Petra, au gasit trupul lui Simon.
Mi s-a taiat respiratia. Pe 25 mai 2005, m-am intors in Thailanda cu cenusa lui Simon. Ma tot gandeam la copiii pe care nu-i vom avea niciodata. Stiam ca, daca Simon ar fi trait, ar fi fost printre primii care ar fi ajutat familiile afectate de tsunami. Mi-am inteles menirea: in memoria lui voi face o fundatie de caritate, care sa reconstruiasca scoli si sa ofere sprijin psihologic. O fundatie pentru copiii ramasi fara familie, singuri pe lume.

Da, era un plan maret. Si, pentru ca planurile marete cer timp pentru a deveni realitate, m-am hotarat sa fac si ceva mai putin „grandios”. Un zambet, o mangaiere, un simplu gest de bunatate aduc deseori o alinare mai grabnica decat banii. Pana la urma, nu banii ma salvasera din apa si nu datorita banilor fusesem tratata cu atata atentie in timpul convalescentei mele in Thailanda.

Am vizitat spitalul in care am stat internata si am plans de durere. In salonul copiilor, am daruit bomboane si cadouri. Cei mici erau adorabili, dar inca in suferinta. O fetita nu se misca, nu vorbea, nici macar nu clipea. Mi-am promis sa fac tot ce pot pentru a readuce lumina in ochii ei si ai tuturor copiilor ca ea.

Simon a fost mereu aproape de toti cei din jurul sau, a facut ca fiecare zi sa conteze. Am gasit alinare in cuvintele mamei lui: „In 33 de ani a facut mai mult decat fac altii in 90”. I-am imprastiat cenusa pe malul oceanului, in Khao Lak. Mi se parea ca il aud spunandu-mi: E in regula Petra, impaca-te cu ideea. Ma voi impaca. Si orice lucru bun voi realiza in viata vreau sa fie in folosul semenilor mei.

De Petra Nemcova si Jane Scovell